Disparitia, Tess Gerritsen (CITATE)

Tăcură câteva clipe, fără să se uite unul la celălalt. La câţiva metri depărtare , fata lor dormea profund în pătuţ, singura din familie care nu avea coşmaruri. Asta îţi face dragostea, îşi zise Jane. Te face să-ţi fie frică, nu să fii curajos. Dă lumii dinţi ascuţiţi care sunt pregătiţi să rupă în orice moment bucăţi din viaţa ta. (pag 220)

Regina stătu doar cinci minute la sânul drept şi încă  cinci minute la cel stâng, apoi veni timpul pentru biberon. Bun, deci mama ta a eşuat ca vacă de lapte, se gândi Jane în timp ce o ducea pe Regina la bucătărie. Scoate-mă din turmă şi împuşcă-mă. (pag 238)

Încă o ţinea de mână peste masă. Jane se uită în jos la mâinile lor şi se gândi: Omul ăsta nu ezită niciodată. Oricât de tare l-aş enerva, e mereu alături de mine. Chiar dacă îl merit sau nu. Încet, degetele lor se uniră într-un armistiţiu silenţios. (pag 288)

Dragostea e partea care vine în mod natural, se gândi Gabriel. Celelalte lucruri sunt cele care necesită timp şi pe care trebuie să le învăţăm. Îşi puse mâinile în jurul umerilor lui Jane şi se aplecă s-o sărute pe păr. Ea se uită în sus la el, cu ochi strălucitori. - Hai să mergem acasă, spuse ea. (pag 339)

Dispariţia, Tess Gerritsen

Cartea: Dispariţia

Autor: Tess Gerritsen

Preţ la o librărie online: 24,99 ron

Editura: Rao, 2011

Nr. pagini: 352

Trebuie sa încep prin a lăuda şi a aduce numai gânduri de bine doamnei Gerritsen dar şi implicit, romanului în cauză - Dispariţia. Cartea am primit-o de la o libărie online şi mulţumesc pentru acest dar, ales şi dorit totodată, de mine. 

De când am început să citesc prima pagină a cărţii, am ştiut că va fi romanul a cărui acţiune - cu cea mai mare dorinţă - vreau sa o desluşesc; însă, concomitent mi se înfiripa şi ideea de a nu ajunge cât mai repede la ultimul capitol (finalul romanului) astfel încât să nu se sfârşească, sau mai bine să nu părăsesc atmosfera, trăirile instalate în adâncul sufletului în urma imaginaţiei trezite şi înfiripate în substanţa cenuşie datorate scriitoarei Tess Gerritsen.

Romanul thriller de faţă, prezintă prin împletirea armonioasă şi jucăuşă a câtorva planuri o puternică luptă de supravieţuire şi dorinţă de viaţă  a personajului central al cărţii, care este întruchipat de femeia-minune Jane Rizzoli, de profesie poliţistă (unul din planurile acţiunii).
Apoi, ne este prezentată şi descrisă fără prea multe detalii, viaţa trăită prin prisma profesiei, a tinerei Maura Isles, medic legist care se pare că va avea parte de cumplite momente dramatice şi frenetice în timpul desfăşurării obligaţiilor survenite, datorită funcţiei pe care o deţine.

Jane Rizzoli este căsătorită cu un bărbat pe nume Gabriel, care ocupă un post destul de bine clădit în cadrul trupelor FBI, astfel încât formează un cuplu, o familie frumoasă, în care responsabilităţile nu pot fi împarţite în mod egal şi ulterior, nu pot fi net delimitate de profesie. 

Vă daţi sema!... într-o familie de poliţişti, ambii parteneri au mai mereu câte un conflict interior de rezolvat, un zbucium intern, mereu intervenind atunci când parcă, parcă s-ar instala binecuvântata armonie în casă, astfel încât, cu greu pot trăi şi se pot bucura de liniştea căminului: chiar şi atunci când Jane ar trebui să savureze din plin momentele aducerii pe lume a unui îngeraş (primul copil) nimeni şi nimic nu o pot încadra în tipologia clasică a femeilor însărcinate.

Am fost copleşită de trăirile şi chinurile prin care a trecut, la care a fost supusă, martoră (uneori) tânăra mămică minune (aşa vreau să o definesc); un frumos eveniment care pentru majoritatea femeilor este venit ca şi o binecuvântare - naşterea propriului copil - pentru Jane a devenit un adevărat coşmar, deoarece aceasta este luată drept ostatic (împreună cu alţi oameni) într-o luptă incertă, în care şi-au făcut simţită prezenţa durerile facerii cumulate cu chinul psihic şi fizic instalate asupra păcătoasei femeii. 

Sunt extrem de fascinată de toată acţiunea romanului, este o carte cum foarte rar îţi este dat să citeşti; toată această impresie care  mi-am format-o se datorează în mare parte autoarei Tess Gerritsen, firesc.
Prin opera sa mi-a imprimat acea imagine a femeii puternice, a femeii gingaşe, care încercă să cumuleze şi să asocieze susţinerea familiei prin puterea profesiei dar şi prin iubirea nerecunoscută şi inconştientă (uneori) a bărbatului ales.

Maura Isles, cum am specificat mai sus, medic legist de profesie are parte de o cumplita trăire la sfârşitul  unei zile obişnuite de muncă, când aflată în morga spitalului central, observă cum din camera frigorifică, o femeie considerată moartă realizează uşoare mişcări ale membrelor deschizând şi ochii. Acest presupus cadavru de femeie, este găsit în apa Hingham Bay, adus apoi de poliţie la institutul de medicină legală, face ca intriga romanului să capteze un puternic mister al originii; din clipa în care mortul este dus la spitalul de urgenţe pentru a fi resuscitat până când această femeie ajunge să omoare un agent de pază, ia diverşi ostatici printre care se găseşte şi mama minune-eroina Jane, totă acţiunea cărţii devine extrem de captivantă şi învolburată.

Totuşi, în cele din urmă, scriitoarea deţine harul de a ne desluşi cine este femeia presupusă moartă, disperată şi care este planul urmărit de aceasta; dezvăluire redată prin imaginea conferită de Jane care va descifra misterul şi care va da dovadă de o forţă ireală atunci când fie este adusă în pragul morţii fie este redescrisă în viaţa liniştită din sânul familiei.

Vă doresc tuturor, vouă cititorilor, să aveţi şansa şi posibilitatea de a parcurge aceste fascinante pagini ale cărţii de faţă, pentru a trăi prin propriile voastre simţuri tot ceea ce am încercat să expun eu prin simplul meu limbaj, toate conturate de ciudatul şi misteriosul sentiment al mulţumirii sufleteşti de care am beneficiat!

p.s.: este o minunăţie de carte, o carte recomandată din toată inimioara şi sulfeţelul unei tinere de 27 de ani!

Să aveţi spor în derularea paginilor!

Meloterapia

Cum sunt o fire uşor depresivă şi imediat mă scurg spre marginea prăpastiei atunci când îmi adun (fără de voie) sau mai bine-îmi sunt adunate gândurile negre,vă mărturisesc, mă pot calma fără a ajunge la extreme cu ajutorul muzicii. 

Nu am un singur gen de muzică preferată, sunt un amalgan de genuri care simt că ma caracterizează sau NU, mai corect: sunt o creatură care adoră combinaţia muzicii clasice cu ritmurile muzicii house (însă nu acel house pur electronic, zgomotos care-ţi irită timpanul). 

De asemenea, muzica house (în special) îmi favorizează un somn de bună calitate, are un efect foarte puternic contra oboselii acumulate-pfff, e firesc doar este stimulată eliberarea endorfinelor :)).

Ca şi exemple de compoziţii încercate şi folosite, care au avut efect de obicei în terapia depresiei sezoniere, în redarea tonusului fizic şi psihic, pentru alungarea tristeţei vă recomand:

A. cu efect în calmarea sistemului nervos: Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră de Beethoven şi Uvertura operei Parsifal de Wagner, Carnavalul de Dvorak.

B. pentru destindere psihică, relaxare: Sonata pentru flaut, alto şi harpă, Clar de lună, de Debussy, Nocturnele lui Chopin.

C. pentru combaterea oboselii şi surmenajului: Poemul simfonic Vltava de Smetana, Dimineaţa de Grieg.

D. în stările de hiperagitaţie: Odă bucuriei de Beethoven, Corul pelerinilor de Wagner.

Fata cu cercel de perlă, Tracy Chevalier

Cartea Fata cu cercel de perlă se găseşte la o librărie online, Cărţi oferite de libris.ro, acum găsim şi cărţi în engleză

Autor: Tracy Chevalier

Preţ: 26,95 ron

Editura Polirom, 2003

Nr pagini: 305

Cartea -Fata cu cercel de perlă- a ajuns în posesia mea înaintea Sărbătorilor Pascale, astfel încât atunci cand oamenii din jurul meu aveau obligaţii importante de îndeplinit eu ma încurajam serios să încep a lectura romanul (eram nerăbdătoare să citesc cartea asemeni unui copil când primeşte o jucărie nouă într-o cutie şi nu are răbdare să-o deschidă:)).

Fata cu cercel de perlă este un roman în care ni se dezvăluie formarea sau naşterea mai bine-zis a unui tablou faimos pictat de pictorul Vermeer, îmbinată cu o ciudată poveste de dragoste şi mister, toate având loc într-un peisaj magnific descris de autoare redând starea socială din Olanda în jurul secolului al-XVII-lea.

Romanul începe prin a ne dezvălui adevărata viată dusă de clasa mijlocie dar şi de cei care fac parte din pătura mult inferioară lor- slugi, menajere, oameni de curte-din anii 1664-1676, ani în care totul se construia pe baza respectului, îmbinat ulterior cu sinceritatea pură şi iubirea adevărată; perioadă în care femeile (chiar şi fetiţele în jur de 14 ani) arătau un respect cuvenit bisericii, familiei, fiind evlavioase prin purtarea baticului (bonetei, în cazul personajului nostru principal  Griet) astfel încât nu se lăsa dezgolit nici măcar lobul urechii sau firele de păr, purtarea impecabilă a statutului de slujnică în casa unor oameni modeşti, totul reda parcă o perioadă gingaşă, nevinovată, virgină a timpului. 

Comunitatea în care-şi duce traiul fetiţa apoi femeia Griet, este formată atât din protestanţi cât şi din catolici, două grupuri diferite, cu principii şi percepţii total opuse în ceea ce prevede biserica, tablourile religioase, familia, căsătoria ca şi instituţie, etc. dar care încearcă să-şi apere credinţa cu multă înverşunare şi curăţenie sufletească. 

Personajul principal, tânăra Griet, protestantă la origine este total speriată de chipul personajelor arătate în tabloul Răstignirii, operă realizată tocmai de stăpânul casei în care slujea-pictorul Vermeer, pentru care serile devin stranii privind tabloul religios ore în şir, fără voinţă proprie înainte de a adormi.

Sunt fascinată de această minunată autoare deoarece reuşeşte prin cartea ei, prin simpla  redare de poveste să mă ducă direct în lumea imaginată; prin dezvăluirea succintă, fără prea multe fraze complicate, Tracy Chevalier are darul menit de a combina frumosul cu neajunsul, urâtul cu saţietatea, toate pentru care noi cititori fiind, să beneficiem de clarele trăsături ale personajelor conturate uşor, fără agitaţie în colţurile minţii.

Griet este învăluită de misterul care se abate asupra operelor de artă realizate de Veermer, este fascinată de întreaga creaţie a bărbatului, pornind de la modul de preparare a vopselelor, de îmbinare a culorilor ajungând până la suferinţa proprie dată de propria slăbiciune faţă de bărbatul dorit şi poate iubit fără de voie. 

Pe parcursul romanului se conturează o relaţie înfiripată între slujnică şi stăpân astfel încât eşti ţinut în suspans până spre finalul cărţii, când nu-ţi dai seama de trecerea de la o etapă la alta a vieţii personajelor, făcută cu gingăţie de către doamna Chevalier.

Cât timp am lecturat frumoasa carte, am avut instală o stare de nemulţumire, de măcinare interioară, de milă pot să-o numesc chiar, şi sincer nu sunt sigură de ce? poate că am trăit intens rolul tinerei Griet, poate că-mi imaginam fără de voie viaţa propriei familii în momentele când tatăl tinerei suferea pe întuneric, poate am trăit intens clipa în care micuţa surioară a părăsit această lume, etc...

....nu ştiu sigur care este răspunsul!... dar, însă, sunt ferm convinsă că o astfel de carte îţi poate arăta de departe şi fără prea mult efort adevăratul tău suflet, adevărata ta inimă!

Valentine, Adriana Trigiani [citate]

În ciuda sentimentelor mele profunde (şi ale lui), uneori mă întreb cum putem să construi o relaţie când abia dacă ne vedem. Îmi amintesc că am citit un interviu cu Katharine Hepburn. Zicea că datoria unei femei într-o relaţie e să fie adorabilă. Mă străduiesc să fiu o prietenă care-l susţine, care nu se plânge, nu-l stresează, şi sunt mai mult decât conştientă de presiunea de la serviciu , aşa că nu-i mai fac şi eu probleme. Ca să fiu dreaptă, şi el face acelaşi lucru pentru mine. Cel puţin aşa cred, din moment ce suntem amândoi aici; îmi imaginez că aranjamentul ăsta o să funcţioneze de minune şi vom trece la următorul nivel (oricare ar fi ălă!). (pag 227)

La cât de complex este Roman în bucătărie, când vine vorba despre viaţa lui personală, este minimalist...nu-şi aglomerează inima cu nimicuri emoţionale. Ia decizii rapide, şi când se desparte, se desparte definitiv. L-am văzut făcând-o. Nu este adeptul dramei de dragul dramei, şi ultimul lucru pe care vrea să-l facă e să se certe. Vrea ca viaţa lui în afara muncii, şi aşa destul de competitivă şi de efervescentă, să reprezinte exact contrariul: o oază de linişte şi de mulţumire. ( pag 239)

Gianluca ascultă cu atenţie fiecare cuvânt pe care îl spun. Continui: în acea dimineaţă am învăţat ceva despre mine. Ce-ai învăţat? Geanluca se aplecă spre mine în aşteptarea răspunsului. Pot descoperi partea frumoasă în cele mai urâte momente. Obişnuiam să cred că arta trebuie să fie legată de lucrurile care îmi aduc bucurie şi îmi dau speranţă. Dar am descoperit că arta poate fi găsită în toate aspectele vieţii, chiar şi în durere. (pag 307)

Dragostea durează numai atunci când două vieţi se unesc fără sacrificii. Nimeni n-ar trebui să renunţe  la personalitatea lui pentru altcineva. Oamenii mai procedează uneori aşa, dar asta nu le aduce fericirea pe termen lung. Telefonul sună şi ne întrerupe conversaţia...(pag 391)

Cred că e corect să spun că atunci când lucrurile din viaţa mea se prăbuşesc, o fac în aşa fel încât soarta să fie sigură că mi-am învăţat lecţia...nu există decât un singur loc unde aşi putea merge să-mi adun gândurile şi să înţeleg ce poate să însemne pentru noi toţi viaţa cea nouă a bunicii, şi iată-mă acolo, mult deasupra disputelor, pe acoperişul casei noastre. (pag 404) 

...nu e ciudat, cum îmi doresc  ceea ce nu pot să am, iar când am, nu pot să-l înţeleg.

( pag 412)

Valentine, Adriana Trigiani

Nu stiu de cum mi-am facut un asa-zis ritual pentru a cumpara revista Joy in fiecare lună (mosulică drag are o rubrică preferată, şi poate asta mă determină să-i îndulcesc zâmbetul în urma documentării :)) şi nu e rău deloc, pentru că au fel de fel de oferte, precum: achiziţionezi revista şi poţi primi o carte cu un preţ modest. 

Cartea Valentine de Adriana Trigiani a fost prima din această ulterioară colecţie (acum sunt la zi cu toate volumele de cărţi ce au apărut odată cu numărul nou al revistei).

Este o carte uşoară, cu o intrigă simplă, cu un deznodămant ce se lasă parcă aşteptat însă totuşi, totul capătă o altă întorsătură atunci când mintea omului este limpede, clară sau chiar iluminată datorită unor conjuncturi şi persoane mult mai înţelepte (nu obligatoriu datorită vârstei înaintate ci poate mai degrabă nivelului constant de cumpătare) decât personajul principal (în cauză). 

Romanul este structurat pe 12 capitole, fiecare cu un titlu sugestiv desfăşurării acţiunii (nimic deosebit până acum) care cred eu, vine în ajutorul cititorului dacă se află cumva într-o gaură complexă a imaginaţiei :)). 

Ce este însă deosebit romanului?! avem şi o astfel de rubrică! 

Păi, să vă zic aşa: la sfârşitul cărţii există o mică listă cu ceva reţete-bonus inspirate de personajele din carte (acum să nu vă gânditi că este o carte în care acţiunea se derulează în jurul meselor sau a mâncărurilor deochiate însă acest bonus se datorează în parte personajului principal Valentine Roncalli, o tânără care iubeşte şi savurează toate tipurile de preparate culinare). Recunosc, este o idee ingenioasă pentru autoare deoarece vine în ajutorul bucătăreselor, aşa-zis 2 în 1 ( o lectură frumuşică, relaxantă împletită cu o mini rubrică culinară, numai bună de pus în aplicare).

Tânăra Valentine Roncolli este nepoata şi ucenica maestrei artizan Teodora Angelini; aceasta îşi doreşte cu ardoare să salveze afacerea familiei din Greenwich Village, New York, aflată în pragul falimentului (promisiune făcută şi dorit de respectat în memoria bunicului mort cu 10 ani în urmă). Afacerea este reprezentată de micuţa firmă (şi ultima) de pantofi Angelini, din Greenwich Village, care realizează încălţăminte de lux la comandă (în mod special pentru miresici) de peste o sută de ani. Pentru a salva afacerea, Valentine trebuie să o modernizeze, să o aducă în secolul XXI astfel încât este supusă unor conflicte cu alţi membri moştenitori ai familiei (în deosebi, fratele său).

Viaţa tinerei (să fiu drăguţă şi pe placul doamnei Trigiani, deoarece Valentine se încadrează în categoria femeilor adulte- are 33 spre 34 de anişori) se împarte între datoria faţă de familie, povestea de dragoste cu maestrul bucătar Roman Falconi şi provocarea profesională oferită de şansa de a participa la competiţia organizată de un prestigios magazin newyorkez. 

Pe lângă povestea de iubire dintre Valentine şi Roman se mai întrevede o altă frumoasă şi înţeleaptă dragoste, însă de această dată o să vă las să descoperiţi singuri despre ce fel de iubire este vorba ! :) 

Personal nu cred în instituţia căsătorie dar mi- a fost demonstrat prin aceast roman că totul vine de sus şi este posibil să ai parte de ceea ce nu crezi, cu adevărate revelaţii şi implicit cu un conţinut şi final de poveste îmbucurător.

Călătorind în Italia să înveţe tehnici noi şi să găsească materialul cel mai potrivit pentru pantofii cu care îşi va doborâ adversarii, Valentine îşi descoperă propriul simţ artistic, dar şi un secret de familie care îi va schimba viaţa într-un mod cu totul neaşteptat.

Una cu alta este o carte dulcică, ce oferă cititorului pasionat o redare a experienţelor vieţii împlinite!

Telefonul...şi o convorbire telefonică (atât, doar una!)

Fiind o zi posomorâtă de primăvară si probabil datorită stării interioare pe care o manifest (pff.....complet dezamăgită) am hotărât să adun ceva informaţii cu privire la cum trebuie să se desfăşoare o convorbire telefonică. Sper că cei care nu se pot despărţi de telefon nici atunci când sunt pe TRON să înţeleagă ce trebuie înţeles! În timpurile actuale sunt persoane dependente de acest aparat (nu e o noutate această remarcă însă ţin să o menţionez) uneori nu mai suport să aud/văd, cum au ajuns telefoanele să manipuleze efectiv omenirea!

Oameni buni : Suficient cu această dependenţă!!!

Au trecut aproape 120 de ani de când Alexander Graham Bell a construit primul telefon utilizabil (1876). Astăzi existenţa noastră este de neconceput fără telefon, mda...recunosc şi eu!. Aceasta înseamnă că telecomunicaţiile ocupă un loc primordial în afaceri, în relaţiile noastre familiale, amicale, sociale. Această invenţie nu trebuie să ne facă să uităm statutul nostru de oameni bine crescuti. Buna educaţie este necesară şi când vorbim la telefon, chiar dacă este vorba despre cea mai nesemnificativă conversaţie. 

Când sună telefonul, trebuie să răspundem cel mai târziu după cel de-al cincilea apel. De asemenea, când chemăm pe cineva nu vom lăsa aparatul să sune mai mult de cinci ori decât în cazuri speciale.
Modul în care începe o conversaţie telefonică diferă de la o ţară la alta şi se înscrie într- un adevărat cod. De pildă în Germania, Franţa, Anglia, în momentrul ridicării receptorului, cel solicitat îşi spune automat numele şi aşteaptă un răspuns. Cel care a sunat îşi declină numele şi el. La noi, s-a stabilit regula ca cel care sună să se prezinte, după ce, obligatoriu , a spus Bună ziua!, Bună seara!, etc. Omniprezenta expresie Alo trebuie să fie urmată de numele persoanei care telefonează. Regula generală este ca cel care a sunat să pună capăt discuţiei, în afara cazului în care interlocutorul sau are motive serioase s-o facă.
Dacă până acum m-am referit la formulele de adresare şi la cele de încheiere într-o convorbire telefonică, este firesc să abordez si problema duratei acesteia (Slavă Domunului!)

Este de dorit ca ea să fie cât mai scurtă! (heii:....CÂT MAI SCURTĂ!) să nu uităm că telefonul a fost inventat pentru transmiterea rapidă, la distanţă a unor mesaje importante. A discuta la nesfârşit despre cele mai banale subiecte, a devenit o adevărată boală a zilelor noastre.
Daca avem mai multe de spus să alegem calea epistolară sau ne fixăm o întâlnire. Sper să fie de folos celor în cauză aceste observaţii care sunt în conformitate cu legile din Codul bunelor maniere!

p.s.: nu  cred că mă voi opri aici cu aceste observaţíi adresate mai-marelui TELEFON :))

Războiul Homarilor, Elizabeth Gilbert

 

Pret in RO:  35 lei pe libris.ro
Pret in EN, editie tiparita: in jur de 8 Eur,  bookdepository.co.uk 

Editura: Humanitas, 2011

Această carte-Războiul Homarilor după cum mulţi cred că ştim, este primul roman de debut al Elizabethei Gilbert şi afirm cu toată încrederea că a cucerit multe personaje autohtone care au avut plăcerea şi curiozitatea să o răsfoiască. 

Până în acest moment am citit două dintre cărţile doamnei Gilbert şi anume: Mănâncă, roaga-te, iubeşte; Şi am spus da - însă acest adorabil roman chiar a fost complet diferit de biografiile redate. Este de admirat cum Elizabeth G. reuşeşte prin simpla imaginaţie să transpună o asemenea operă, un aşa drăguţ roman astfel încât atunci când citeşti îţi conferă posibilitatea de a creea o lume imaginară proprie, o închipuire pas cu pas a tuturor etapelor, faptelor, evenimentelor, ce se consumă uşor pe paginile cărţii de faţă. 

Nu credeam de la început că Războiul Homarilor poate fi un roman atât de reuşit deoarece există o mare diferenţă între o descriere a propriei vieţi şi descrierea unor evenimente cu tentă istorică, războinică, romantică (am avut impresia că o parte din povestea de dragoste este asemănătoare cu marea operă Romeo şi Julieta) iar pentru o femeie, cred că este greu să se facă remarcată cu reuşite din ambele categorii de opere literare. Eliz a uimit si s-a făcut cunoscută în întreaga lume cu aceste îmbinări literare.

În acest roman, aproximativ toate personajele sunt redate complet prin descrierea amănunţită a caracterelor fizice, psihice şi morale, o descriere făcută astfel încât nu oboseşte atunci când mai descoperi incă un personaj nou în prim-plan; ca rol de personaj principal, acesta este atribuit lui Ruth Thomas, o fetiţă cu puţine trăsături feminine, cu o minte uşor sclipitoare, un corp mai mult cu tentă androgină însă care reuşeşte cu mare tactică şi îndeletnicire să-şi îndeplinească toate gândurile, dorinţele propuse încă din perioada copilăriei iar în final aducând o viaţă prosperă întregii comunităţi.

Cartea nu este doar o poveste siropoasă de dragoste ci pe alocuri prezintă o mare luptă între două entităţi de oameni, de pe două insule gemene Courne Haven si Fort Niles,o luptă ce pare a fi redată sub forma a patru războaie de existenţă. Sunt exprimate şi trăite de la o generaţie la alta aproximativ toate neajunsurile, dezamagirile dar si momentele frumoase de către personaje cu puternice trăsături masculine (în toată cartea sunt foarte puţin descrise caracterele feminine ale lui Ruth, a mamei sale, a surori, etc predominând latura masculină, bărbătească a oamenilor implicaţi în acţiune).

După cum reiese şi din titlu întreaga acţiune este concretizată pe o luptă de la o generaţie la alta, pe motive existenţiale diverse şi atunci când nu te aştepţi intervine doamna Gilbert cu imaginara poveste de iubire a doi tineri care fac parte din clanuri rivale, o dragoste descrisă uneori cu uşoare vorbe deochiate, îndrăzneţe dar trăite în profunzime de tinereii îndrăgostiţi (afirm că nici prea multă  maturitate nu deţineau).

Una cu alta sfârşitul acestui roman a fost fulgerător de diferit faţă de cum îmi imaginam pe când citeam primele pagini, dar a fost un sfârşit de carte, de poveste total pe placul meu. 

Este o carte cu un umor redat prin prisma războiului homarilor!

Da, vreau...dar mai bine nu!

Ca fiecare tânără care mai şi zâmbeşte din când în când (specific zâmbeşte pentru că de râs nu prea ştiu...e foarte greu!) uite aşa, fără un motiv anume, mi-am zis sa adaug în micul meu blog şi o listă haioasă cu fel şi fel de motive pe care ar trebui sa le mai luăm în seamă  (valabil inclusiv pour moi) înainte de a pune punctul pe I indiferent de situaţie, mijloc şi toate cele care apar în vieţile noastre.

Şi încep prin a nota aceste fraze, 20 la număr-care sigur au un sâmbure de adevăr...chiar şi acolo undeva departe în adâncul originii lor deşi nu prea recunoaşte nimeni (le-am citit în revista JOY):

20 de motive pentru care ar trebui să te gândeşti de două ori înainte de a spune celebrul DA

1. Consideri că mai ai o speranţă cât timp Bradley Cooper nu are pe nimeni.

2. Locuieşte cu copii din căsnicia anterioară.

3. Te-a cerut în căsătorie la două zile după pronunţarea divorţului de fosta.

4. Angajaţii Stării Civile vă întâmpină stupefiaţi cu Bine aţi venit!

5. Cea mai bună discuţie cu el ai avut-o la ultimul concert Metallica.

6. Vai, fost lui iubită va veni iar să vă strice nunta! A cincea oară!

7. Fii sinceră...la fel şi patru dintre foştii tăi iubiţi. (asta-i bună, rău de tot:)))

8. Sunteţi amândoi beţi criţă, abia aţi aterizat în Las Vegas, iar Elvis vrea să vă declare soţ şi soţie.

9. Citeşte revista JOY cu mai mult interes decât tine. În special paginile de beauty şi fashion.

10. Plânge de fericire când îi spui că ai chef de un pahar de vin.

11. Filmuleţul fierbinte de noaptea trecută, cu voi doi, ocupă locul patru pe site-ul Youporn.

12. Să faci nunta pe stadionul unde joacă echipa lui preferată e una, dar să-ţi faci luna de miere în cantonamentul lor?!

13. A plătit inelul de logodnă şi verighetele cu puncte de fidelitate.

14. Sincer, chiar vrei să te numeşti butoi după nuntă?

15. Averea lui constă într-un împrumut la Banca Greciei şi un set de ceşti de la bunica (pff...setul e f bun :))!

16. Pentru nuntă, intenţionează să-şi ia o jumătate de zi liberă.

17. După anunţarea logodnei ai început să primeştiu scrisori de condoleanţe de lap rieteni.

18. Deşi nu v-ai căsătorit încă, vă certaţi ca doi bătrâni urâcioşi, zi de zi.

19. Lista ta de invitaţi conţine, în proporţie de 90%, bărbaţi pe care nu îi cunoşti.

20. Ziua nunţii coincide cu aniversarea a trei luni de când v-aţi cunoscut. La o petrecere, în Vama Veche.

p.s.: - dacă chiar te gândeşti la toate cele de mai sus, nu cred că mai ajungi  nici să spui DA, PROBABIL!

Învăţături...

Înţelepţii din antichitate, care au trăit cu mii de ani în urmă, ne-au lăsat moştenire marele adevăr referitor la recunoaştinţă (păcat, noi-oamenii de azi nu avem ce lăsa pentru viitorii patriei ce vin extrem de preocupati...DA, preocupaţi de NIMIC....trist dar adevărat!)

Toate religiile din lume vorbesc despre importanţa acestui sentiment. Cele mai măreţe fiinte umane care au trăit vreodată pe pământ ne-au ilustrat prin însăşi viaţa lor ce înseamnă o viaţă trăită în recunoştinţă. Prin exemplul lor, ele au devenit faruri călăuzitoare pentru toate generaţiile care au urmat (vreau încă sa cred că am făcut si fac parte din categoria acestor generaţii, mulţumesc lui Dumnezeu că am avut parte de o grădiniţă de stat, apoi de o şcoală primară modestă dar cu mare grad de credibilitate şi apoi toate cele care au urmat m-au ţinut pe linia adevărată a vieţii si nu am avut o linie imaginară spre fantezii abstracte).

Acesta este motivul pentru care Einstein obişnuia să repete de sute de ori pe zi:

MULŢUMESC!