Mi-a placut mult clasificarea facuta de Plesu, cum iubirile ar exista sub doua forme: iubiri fericite si iubiri nefericite. E tare interesanta aceasta clasare, care pana la urma duce la stergerea iubirilor nefericite din registrul iubirii:
Admit ca ele sunt curente, aproape inevitabile si ca isi au nimbul lor de tragism si de respectabilitate. Nu sunt insa iubiri adevarate, sunt doar teribile probe exsitentiale, provocari tainice ale sortii, materie prima pentru o eventuala solutie de intelepciune. Iubirea adevarata e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Asa ceva nu exista?
Bine! atunci nu exista iubire adevarata.
Mda...si referitor la un gand rapid despre iubire, ajungi sa te intrebi daca mai traiesti pentru iubire? daca mai exista cineva care se gandeste la adevaratele valori? daca mai exista placeri depline si relatii colocviale sincere, inocente?...peste tot in jur auzi la nesfarsit:
...trei propozitii de o miraculoasa, sublima, unanima banalitate:1. Ne vom iubi vesnic, (cu variante Nu ne mai vom desparti niciodata , Nu-mi mai pot imagina viata de- aici inainte fara tine, etc. 2. Parca ne-am cunoaste dintotdeauna (cu variante : Suntem facuti unul pentru altul, Am fost programati de la inceputul lumii sa ne intalnim, Esti dintotdeauna perechea mea, jumatatea mea) si 3. Iubirea noastra e unica ( Traim ceva rarisim, fara precedent, fara comuna masura cu iubirile altor cupluri). Daca nu te -ai auzit niciodata proferand macar unul din aceste trei absoluturi, n-ai fost niciodata cu adevarat indragostic. Faptul ca i-ai auzit si pe altii vorbind la fel nu te demobilizeaza. Cu tine si cu amorul tau e altceva. Ceva profund, neconventional, ireductibil. Intr-o a doua instanta, urmeaza dez-vrajirea, momentul luciditatii, masivitatea cinica a bunului -simt. Vertiginosul afect originar se adumbreste, se asaza, isi pierde palpitul. Vesnicia devine negociabila. Pur si simplu nu se confirma. Ajuns in papuci, domesticit prin rutina, erosul cunoaste calmul amarui al relativitatii. Ideea unei intalniri destinale, pregatita laborios in divin si, inca de la facerea lumii, se transforma intr-o metafora adolescentina, de un romantism duios. Pe scurt, dupa momentul mai mult sau mai putin fulgurant, al aprinderii initiale, urmeaza mai devreme sau mai tarziu, rezonabilitatea, sedentarizarea, decongestia. Intr-o a treia instanta insa, lucrurile isi recupereaza misterul si legitimitatea. Misterul rezulta din tocmai faptul ca universalitatea raportarii la absolut prin care debuteaza orice entuziasm amoros nu-si pierde fragezimea, patosul, nimbul extatic. Toti traverseaza acelasi scenariu, dar toti il traiesc ca pe o noutate totala, ca pe o surpriza, ca pe un soc. Cu alte cuvinte, credinta in eternitatea, predeterminarea si unicatul inatalnirii, desi contrazisa sistemic de realitatea imanenta, se dovedeste ea insasi eterna, predeterminata, unica. Ceea ce inseamna ca evenimentul iubirii se situeaza in alt plan decat acela al imanentei.
Poate nu va obosesc si plictisesc cu aceste randuri furate din scrierile lui A. Plesu, citite, rascitite si tot citite pana ce am realizat eu asa....ca-s prea frumoase si realiste, deci trebuie sa le scot la iveala si sa le asez pe micutul blog!
Indragostit, Mitica traieste, intre doua halbe, episodul platonician al vietii sale si devine , astfel, metafizician...(Andrei Plesu, Despre frumusetea uitata a vietii, 2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu